BIOGRAFIE ROLURI ARHIVA
Copilarie
Scoala profesionala
Institutul de teatru
Teatrul Nottara
Mari intalniri





În visele mele cele mai frumoase îmi apare casa nasterii, o lume miraculoasa, neîntinata, cu toate obiectele stiute din copilarie, ca un loc secret, intim, rezervat în permanenta evadarilor din prezentul deseori obositor” marturisea George Constantin într-un interviu acordat revistei România Pitoreasca în octombrie 1990.

Fiu al Elenei si al lui Tanase Constantin, George Constantin s-a nascut pe 3 mai 1933, în Bucuresti, în cartierul Regie. Cum tatal sau era sofer la Fabrica de Tigarete, familia acestuia locuia într-o casa aflata în apropierea locului de munca. Prin urmare, locul fascinant al copilariei, casa unde avea sa vada lumina zilei si viata avea sa capete contur se afla într-o zona marginasa a Bucurestiului interbelic, locuita în primul rând de oameni muncitori, lucratori la binecunoscuta Regie de Tutun.

Perioada de sedere în cartierul Regie, alaturi de sora sa, Maria si de parinti, avea sa fie destul de scurta. Un eveniment nefericit, decesul tatalui, aducea cu sine imposibilitatea de a ramâne în casa (era doar locuinta de serviciu). Mama, împreuna cu cei doi copii, se va muta într-un alt cartier bucurestean: Ghencea, dar amintirea casei din Regie îl va urmari toata viata, „pastrata în suflet ca reprezentând cel mai curat, cel mai pur lucru din lume”, isi amintea George Constantin într-un interviu.

Elena si Tanase Constantin

Spuneam ca amintirile mele despre casa parinteasca sunt sarace. În oras oamenii se risipesc, se uita unii pe altii. Îmi închipui ca la tara oamenii simt altfel aderenta la locurile natale, unde-si au, de fapt, si stramosii si familiile si pamântul – adica totul. De aceea satul însusi poate fi considerat ca o casa parinteasca. Mai mult, chiar tara capata aceasta valoare la un moment dat”.


Maria si George
Îmi amintesc ca in urma cu mai multi ani, în dimineata zilei când am avut premiera la National cu „Regele Lear”, m-am dus în cartierul copilariei mele; am stat pe o banca o jumatate de ora si am încercat sa retraiesc ceva din vârsta aceea frumoasa. Mi-a ajutat foarte mult. Stiu ca atâta timp cât voi exista – si poate ca fiecare om simte la fel – ma voi întoarce acolo, macar cu gândul”.

Fascinatia pe care a avut-o asupra lui spatiul copilariei, i-a dezvoltat în cariera artistica interesul catre construirea, crearea si recrearea unor personaje cu puternica tusa realista. Legatura cu viata curata, necenzurata, necosmetizata asa cum percepea copilaria, l-a facut pe George Constantin sa caute, în prima instanta, esenta lucrurilor si abia apoi, forma lor de expresie. Într-un interviu în care vorbea despre filmul românesc, actorul marturisea: „Vedeti? Am ajuns la ceea ce eu consider cea mai mare lacuna a filmului românesc: lipsa de adevar de viata

Prima intalnire cu teatrul a avut loc la 10 ani: „Eu m-am întâlnit, de la început cu teatrul adevarat, profesionist. Am vazut un spectacol la "Munca si Lumina", teatrul de pe Uranus. Cam pe la 10 ani. A fost fantastic! Tulburator! Se juca si pe scena traia o lume atât de diferita de cea din cartierul meu!... Oameni cu haine stralucitoare traiau omeneste si totusi altfel decât traiau ai mei – de acasa sau prietenii de joaca... Si totul era nemaivazut de colorat!” Întâlnirea cu teatrul, de atunci, de la 10 ani, urma sa devina o preocupare permanenta în dezvoltarea sa ulterioara; marturiseste chiar, în acelasi interviu: „N-am revenit curând la teatru... Dar chemarea – staruitoare, insinuanta – nu ma parasea o clipa”.

George Constantin povestea adesea cum, la 11 ani, în timpul bombardamentelor din aprilie 1944, împreuna cu mama, sora sa si alaturi de multi dintre vecini (locuia în cartierul Ghencea, aproape de o unitate militara) s-au adapostit în Cimitirul Ghencea, într-un cavou. Dar, catre sfârsitul zilei, copiilor li s-a facut foame. Mama a plecat sa caute mâncare si, ca prin minune, s-a întors cu o pâine calda si cu o bucata de brânza. Momentul acela, în care a mâncat împreuna cu familia sa, în tacere si întuneric l-a pastrat în suflet toata viata.

George Constantin

Iar bucatele acelea, împartite cu dragoste de mâinile mamei, au devenit „cea mai buna mâncare din viata mea”; asa povestea, dupa ani si ani, celor dragi, neuitând sa adauge: „Eram saraci, foarte saraci...”.