BIOGRAFIE ROLURI ARHIVA
Copilarie
Scoala profesionala
Institutul de teatru
Teatrul Nottara
Mari intalniri





„Realizarile mele în teatru au fost prilejuite si de marile mele întâlniri cu regizorii” spunea George Constantin într-un interviu, referindu-se la traseul creatiei sale artistice. Drumul strabatut de actor în existenta sa scenica a întrunit, de fapt, o suita de importante întâlniri: cu texte dramatice valoroase, cu roluri complexe, cu dramaturgi de geniu, cu directori de teatru de înalt profesionalism, cu parteneri straluciti, cu colegi-prieteni si, bineînteles, cu regizori de marca. Din toate aceste „întâmplari” artistice au rezultat creatii deosebite, adevarate puncte de sustinere pentru cariera sa actoriceasca.


Crin Teodorescu

La 2 octombrie 1965 avea loc, la Teatrul Mic, premiera spectacolului Jocul ielelor de Camil Petrescu, montat de Crin Teodorescu si cu scenografia Teodor Constantinescu. Alaturi de Leopoldina Balanuta, G.Ionescu-Gion, Ion Marinescu, Constantin Codrescu, George Constantin dadea viata unui personaj emblematic din dramaturgia româneasca: ministrul Serban Saru-Sinesti.

Serban Saru-Sinesti in Jocul ielelor de Camil Petrescu

Lucrul cu un regizor ce urmarea autenticitatea si profunzimea gândurilor si sentimentelor umane, adevarul relatiilor si asumarea situatiilor scenice, în cazul artei actorului, nu putea sa fie decât de bun augur pentru actorul George Constantin. Crin Teodorescu expunea într-un interviu, opinile sale privitoare la creatia actoriceasca: „Asta înseamna a fi azi un actor complet: unul capabil sa dea expresie modurilor de a gândi, un actor capabil nu numai de plasticitatea si mobilitatea corpului si a vocii, ci si a mintii, ce detine o expresivitate a gândirii. Un actor în stare sa exprime plastic jocul asocierii si disocierii ideilor, rapiditatea si nervozitatea proceselor de gândire”. De aceea, contactul cu astfel de idei estetice, cu o propunere regizorala originala, au cântarit mult în viata artistica ulterioara a actorului.

Creatia lui era apreciata si aducea, odata în plus, confirmarea talentului sau. Un critic nota: „Când vorbim despre imaginea lui Sinesti în interpretarea lui George Constantin trebuie sa mentionam felul magistral în care stia sa-i exprime pozitia. Nu îl acuza, nu îl scuza; pur si simplu îi expunea, cumpanit, sensibil, meditativ, onest, punctul de vedere. Pentru ca George Constantin nu juca niciodata rai sau buni, el juca oameni, cu bune, cu rele, el juca slabiciunea si maretia în punctul în care se întâlnesc, se infrunta, se sprijina si se cautioneaza reciproc”.


Andrei Serban

La data de 11 aprilie 1969 avea loc premiera piesei Iona de Marin Sorescu, în regia lui Andrei Serban, la Teatrul Mic din Bucuresti; scenografia era semnata de Florica Malureanu. Rol foarte complex dintr-un spectacol deosebit de complicat, Iona a desemnat în cariera lui George Constantin o perioada foarte prolifica din punct de vedere artistic, dar si foarte riscanta din punct de vedere social. Actorul îsi amintea: „Povestea cu Iona, Andrei Serban si cenzura e lunga. Pe vremea aceea, Andrei era foarte tânar, Penciulescu era tânar (directorul Teatrului Mic la acea data) si eu la fel. Greutatile ni se pareau lucruri obisnuite. E adevarat ca am avut multe vizionari si ca spectacolul a fost oprit. Apoi l-am jucat de vreo douazeci de ori. S-au luat si niste premii; nu stiu daca din pricina ca s-a oprit sau fiindca spectacolul era foarte bun. Cert este ca ne-a ramas în minte ca un lucru deosebit”.

Iona in Iona de Marin Sorescu

Spectacolul montat la Teatrul Mic de Andrei Serban „reprezenta în acel moment -1968- imaginea pura a metaforei teatrale. Argumentul era clar: ceea ce nu se putea spune direct, trebuia captat vizual si artistic într-un mod codificat” spunea regizorul în anul 1998. În acest context, personajul central, interpretat de George Constantin, era construit ca un unul deosebit de complex: „Cu toate ca e singur si trist, Iona al meu e un tip vital, un om cu haz; m-a preocupat acest haz, aerul mucalit, naiv, zâmbetul cu care abordeaza singuratatea, forta cu care îsi duce viata mai departe. Piesa e o tragedie, dar personajul meu nu e mereu trist; Iona sta pe dunga vietii si mereu asteapta sa i se întâmple ceva, sa vina ceva ce nu vine... Credinta lui în viata e uriasa... Disperarea îi bate la usa si el se face ca n-o baga în seama. Are momente de spaima, de cumpana a vietii si clipe de bucurie simpla, omeneasca. E patruns de credinta, iradiaza miresmele vietii”, asa cum marturisea actorul într-un interviu.

Iona a fost pentru George Constantin un spectacol ce i-a prilejuit întâlnirea cu un personaj monumental. Tulburator în simplitatea lui, complex în limpezimea lui si profund în existenta sa dramatica, Iona i-a permis lui George Constantin dezvoltarea mijloacelor de expresie si, fara discutie, întarirea statutului de vedeta a scenei românesti. Andrei Serban spunea: „Fata în fata cu el, ma simteam prins de intensitatea lui într-o zona înalta, deasupra banalului, eram invitat sa particip la un fel de mister creativ. Ma întreb daca el era constient de ceea ce provoca”.


Radu Penciulescu

Premiera piesei Tango de Slavomir Mrozek a avut premiera pe data de 21 octombrie 1967 la Teatrul Mic din Bucuresti. În regia lui Radu Penciulescu, scenografia semnata: Adriana Leonescu si alaturi de Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, Octavian Cotescu, Eliza Petrachescu si altii, George Constantin reusea o importanta creatie: rolul Stomil.

În viziunea lui Radu Penciulescu, spectacolul montat la Teatrul Mic avea ca scop declarat, dincolo de constructia ideatica a piesei, implicarea activa a spectatorului în manifestarea teatrala. Regizorul considera ca ideologia unei piese nu trebuie sa fie explicita ci implicita, ca ea trebuie prezentata într-un univers de amanunte ambiante pornite nu din sensul piesei ci din viata si relatiile dintre personaje si ca „spectatorul trebuie obligat sa participe la o selectie si epurare de sensuri colaterale pentru a avea nu numai emotia ideii câstigate, dar si bucuria ca s-a straduit sa ajunga la ele”. Radu Penciulescu recunostea ca aceste preocupari privitoare la structura spectacolelor erau urmarea fireasca a vizualizarii unui eveniment prezentat de Living Theatre în Statele Unite.

Scenograful Adriana Leonescu, completa imaginea de ansamblu: „Cel putin jumatate din puterea de sugestie a decorului de la Tango se întemeiaza pe prezenta mobilierului si a recuzitei originale între care actorii trebuie sa se miste; acestea aveau menirea sa-i încurce, sa-i sufoce. (...) Ele pun în lumina metafora, creeaza atmosfera, climatul poetic si dramatic necesar actiunii”.

Tango-ul lui Radu Penciulescu a fost o reusita. O piesa metafora devenita un spectacol mmodel pentru destinul societatii europene din a doua jumatate a secolului trecut, cu actori exceptionali care nu au neglijat nici un amanunt în definirea si caracterizarea eroilor si mai ales a semnificatiilor lor.

George Constantin marturisea într-un interviu acordat în anul 1990: „Îmi aduc aminte, acum vreo douazeci de ani, m-a invitat Penciulescu la Mic sa joc în Tango-ul lui Mrozek si acolo am întâlnit niste mari actori; erau ca niste canibali: daca nu erai atent, te trezeai arsice! Era o lupta îngrozitoare în scena si spectacolul era extraordinar, cu Olga Tudorache, Rebengiuc, Cotescu, nici nu erau de imaginat menajari reciproce”.
Tot el spunea: „La Teatrul Mic mi-am regasit generatia mea si idealurile ei. Asa s-a nascut Tango. Iubesc acest Tango, fiindca e un model de prelucrare activa si totala între actori de egala valoare. Când în dreapta si în stânga ta sunt actori buni, animati de aceleasi convingeri, stimularea e reciproca si cinstita! Sarcinile scenice se împart rational”.

Tango de Slavomir Mrozek - regia Radu Penciulescu


La 30 octombrie 1970, la Teatrul National din Bucuresti avea loc premiera spectacolului Regele Lear de William Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu si scenografia semnata de Florica Malureanu. În rolul titular - George Constantin.

În 1970, atunci când vedea luminile rampei acest spectacol, în Europa si în Statele Unite aparusera deja noile curente teatrale, cu un rascolitor Grotowski, cu viziunea inovatoare a lui Peter Brook sau, mai puternic, cu Julian Beck si „Living Theater”. La confluenta dintre aceste curente estetice, Radu Penciulescu propunea un spectacol experiment, un text dramatic clasic dezgolit de toate ideile regizorale preconcepute sau de tehnici de interpretare învechite, pastrate cu sfintenie, în numele unei traditii prost întelese. Într-o cronica la spectacol descoperim ca impresionanta era: „(...) intentia lui Penciulescu de a despuia marea tragedie shakespeariana de toate straturile de rutina actoriceasca, de toate fixatiile regizorale ale vechilor montari, de tot ce era praf, mâl, rugina, mucava pe umerii acestei capodopere si de a repovesti din nou aceasta istorie de o cruzime si de un tragism aproape insuportabile, unor oameni care au trait, în deceniile acestui secol, experienta unor istorii de o cruzime si un tragism la fel de insuportabile”.

Regele Lear - regia Radu Penciulescu

Întâlnirea dintre George Constantin, Radu Penciulescu si textul shakespearian a fost, fara îndoiala, o mare reusita. Spectacolul Teatrului National, cu toata febrila discutie pe care a stârnit-o, cu parerile pro (ale celor ce gaseau în modernitatea montarii un gest de mare curaj artistic) si contra (ale celor ce acuzau mult prea abrupta rupere de toate canoanele agreate) a devenit un punct de reper în istoria teatrului. Criticul Mihaela Tonitza Iordache spunea: „Am plecat de la Regele Lear cu convingerea ca, din acel moment, teatrul nu se mai putea face ca în trecut. Totul se schimbase!”.


Liviu Ciulei

Odata cu montarea spectacolului Furtuna de William Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra, în stagiunea 1978-1979 se petrecea o alta întâlnire artistica memorabila în cariera lui George Constantin. În decorurile Doinei Levintza, actorul colabora cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihut, Ion Caramitru, Florian Pittis, Ovidiu Iuliu Moldovan, Fory Etterle s.a., pentru ca, împreuna sa creeze un spectacol de referinta în istoria teatrului românesc.

Liviu Ciulei a fost si regizor de film debutând cu Eruptia si continuând cu Valurile Dunarii. O prima recunoastere internationala a fost premiul de regie pentru Padurea spânzuratilor la Festivalul de film de la Cannes. Cariera sa ulterioara s-a desfasurat cu mare succes nu numai în România ci si (începând din 1967) în mai multe tari europene, Statele Unite, Canada, Australia. A fost rasplatit cu cele mai elogioase cronici, cu numeroase premii, între care cu celebrele Saint Olaf (oferit de guvernul norvegian), Tony Award si Helen Hayes Award (în Statele Unite). „Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie sa-i adaugam numele lui Liviu Ciulei. Împreuna cu Peter Brook si J.Grotowski, acest regizor român este un adevarat inovator în domeniul teatrului” scria o cronica din New York Times.

Prospero in Furtuna - regia Liviu Ciulei

George Constantin marturisea intr-un interviu: „Cum am lucrat Prospero? Putin speriat la început. Ciulei este o mare personalitate si eram la prima întâlnire cu el. La prima lectura parca nu mai stiam sa citesc. Dar Ciulei este si un om de o mare calitate sufleteasca si a stiut sa ma apropie de el. Este o minune sa te întâlnesti cu un asemenea om. Nu trebuie scapat momentul”.

Liviu Ciulei spunea despre spectacolul Furtuna: „S-a întâmplat sa ma întâlnesc cu George Constantin într-una din cele mai dificile cautari de adevar scenic din cariera mea. (...) Colaborarea a fost minunata, desi timida din partea amândurora, în efortul de a ne întâlni drumurile, de a ne raspunde unul altuia la întrebari, la exigenta fiecaruia. La premiera, am avut amândoi aceeasi reactie: la aplauze ne curgeau lacrimile. George Constantin a fost un mare Prospero”.